Sânzienele îşi au originea într-un stravechi cult solar. În calendarul popular, ziua de 24 iunie este cunoscută şi sub denumirea de "Cap de vară” sau “Drăgaica”, pentru că acum soarele ajunge la apogeu. În noaptea de Sânziene (23 spre 24 iunie), se spune că cerurile se deschid pentru un moment unic de echilibru al Universului, porţile cerului se deschid şi lumea de dincolo vine în contact cu lumea pământeană.
Numele „Sânziene" se referă la trei elemente strâns legate între ele. Primul element defineşte zânele, de obicei bune, ce îşi fac apariţia în noaptea de 23 spre 24 iunie; al doilea element reprezintă florile galbene ce înfloresc în preajma zilei de 24 iunie, flori ce au atribute magice şi care sunt substitute vegetale ale zânelor cu acelaşi nume; cel de-al treilea element vizează chiar sărbătoarea de pe 24 iunie.
Legendele spun că Sânzienele sunt nişte fete foarte frumoase, care trăiesc prin păduri sau pe câmpii. Ele se prind în horă şi "dau puteri" deosebite florilor şi buruienilor, acestea devenind plante de leac, bune la toate bolile. În popor se crede că, în noaptea Sânzienelor, zânele zboară prin aer sau umblă pe pământ. Ele cântă şi împart rod holdelor, femeilor căsătorite, înmulţesc păsările şi animalele, tămăduiesc bolnavii, apără semănăturile de grindină, binecuvantand oamenii cu leac, rod si dragoste.
În preajma Sânzienelor abundă practicile privind căutarea alesului, sortitului. Astfel, in această zi tinerele, îmbrăcate în straie populare, împletesc o cunună de sânziene si o arunca pe acoperişul casei. Dacă aceasta rămânea pe acoperiş, fata urma să se mărite chiar în acel an, iar dacă ajungea pe jos, fata o mai arunca până rămânea prinsă, pentru a şti câţi ani mai are de aşteptat.
Tot în noaptea dinaintea sărbătorii, fetele obişnuiau să pună sub pernă flori de sânziene, în speranţa că astfel îşi vor visa ursitul. Femeile căsătorite aveau alte griji, astfel că îşi înfăşurau cu sânziene mijlocul, pentru a nu avea dureri la muncile câmpului. Atât fetele, cât şi femeile, fără deosebire, îşi puneau în păr sau în sân floarea, pentru a atrage atenţia asupra frumuseţii lor.
Din spicele de grâu, sânziene şi alte plante, fetele îşi făceau cununi cu care se împodobeau şi jucau dansul Drăgaicei. Acest dans era pentru belşug, precum şi pentru protecţia gospodăriilor şi ogoarelor. În tradiţia populară, se credea că, odată cu drăgaicele, juca şi soarele la amiază, astfel că el stătea mai mult pe cer decât de obicei.
Sărbătoarea Sânzienelor este şi un prilej de a sărbători soarele şi muncile agricole specifice verii. În multe zone din ţară, se aprind noaptea focuri pe dealuri. În unele sate, oamenii umblă cu făcliile aprinse, înconjurând casa, ogoarele, grajdurile.
Drăgaica este divinitate agrară, protectoare a lanurilor înspicate de grâu şi a femeilor măritate, sinonimă cu Sânziana. Sânziana este invocată de fecioare la vârsta căsătoriei şi de neveste cu copii în braţe în timpul dansului nupţial, jocul Drăgaicei. Drăgaica ar umbla pe Pământ sau ar pluti prin aer în ziua Solstiţiului de Vară şi s-ar desfăta, cântând şi dansând, împreună cu alaiul său nupţial format din zâne fecioare şi fete frumoase, peste câmpuri şi păduri, vindecând bolile şi suferinţele. În cetele de Drăgaică din sudul Munteniei, fata care joacă rolul divinităţii este îmbrăcată ca o mireasă, cu o rochie albă şi cu cunună împletită din flori de sânziene pe cap, însemn al cununiei.
“În timpul ceremoniei nupţiale, Drăgaica bagă bob spicului de grâu, împarte rod semănăturilor şi femeilor, înmulţeşte păsările şi animalele, stropeşte cu rouă şi miros plantele de leac, vindecă bolile şi suferinţele oamenilor, în special bolile copiilor, apără holdele de grindină, furtuni şi vijelie, urseşte fetele de măritat”, spun specialiştii în foclor. Dar când i se nesocoteşte ziua, Drăgaica stârneşte vijelii şi vârtejuri, aduce grindină, ia oamenii pe sus şi îi îmbolnăveşte, lasă florile fără leac şi miros.
“Dacă oamenii nu le sărbătoresc aşa cum se cuvine, ele se supără, devenind surate cu înrăitele Iele sau Rusalii. Sânzienele se răzbună pe femeile care nu ţin sărbătoarea de pe 24 iunie, pocindu-le gura. Nici bărbaţii nu scapă uşor - pe cei care au jurat strâmb vreodată sau au făcut alt rău îi aşteaptă pedepse îngrozitoare, despre Sânziene ştiindu-se că sunt mari iubitoare de dreptate”, notează Cristina Mărculescu, în “Lumea credinţei”.
După dansul Drăgaicei, din ziua când şi Soarele joacă pe cer la amiază, apar primele semne că vara se întoarce spre iarnă: începe să scadă lungimea zilelor şi să sporească nopţile, se usucă rădăcina grâului paralel cu coacerea bobului în spic, florile îşi pierd din miros şi puterea tămăduitoare de boală, cucul încetează să mai cânte, se întoarce frunza pe plop, ulm şi tei.
Sânzienele sunt o pluralitate anonimă, dar există și o zână bună: Iana Sânziana - Zână din mitologia românească folclorică, sora Soarelui, iubită de el, de care ea fuge, temându-se de săvârșirea incestului. Iana Sânziana locuiește "în prundul mării" (sau în "ostrovul mării"), La Mânăstirea Albă (identificată ipotetic cu un templu apollinic din insula pontică Leuke), zidită pentru ea, ca dar de nuntă, de Sfântul Soare, care a căutat-o îndelungat prin lună și prin stele. În altă variantă, într-o epocă arhaică, Soarele era un împărat terestru cu capul de aur, iar sora sa - o fată cu cap de argint; nunta plănuită e împiedicată de răpirea fetei (intr-o variantă de Dumnezeu - dar cu alură de zeu păgân) și metamorfozarea ei în Lună, apoi situarea ei într-o poziție de unde Soarele n-o mai poate zări.
Prin consonanță onomastică, Iana Sânziana e uneori confundată cu Ileana Cosânzeana, însă ambele zîne sunt structural diferite: Cosânzeana este o divinitate htonică, o Flora (etim. cosângeana), iar Sânziana e o zeiță astrală, o Selene (etim.Sancta Diana). Unii au identificat-o pe Iana Sânziana cu zeița traco-dacică Bendis (ea însăși identificată cu Diana).Mircea Eliade demonstrează interesant ca Sancta Diana de la Sarmizegetusa a devenit Sânziana, așa cum dianatici (cei posedați de Diana) a dat în limba română zănatici.
După Mircea Eliade, Sânzienele provin dintr-un cult roman, raportat la zeița Diana - Sanctae Dianae: „Pârvan presupune că Diana daco-romană (Diana sancta, potentissima) era aceeași divinitate cu Artemis-Bendis a tracilor (Herodot, IV, 33). Această echivalență, oricît de probabilă ar fi ea, nu este încă demonstrată, dar nu este nici o îndoială că sub numele roman al Dianei s-ar ascunde, sincretizată sau nu, o zeiță aborigenă. Or cultul acestei zeițe a supraviețuit după romanizarea Daciei și numele de Diana se găsește în vocabula românească zâna. Diana Sancta din Sarmizegetusa a devenit Sânziana (<San(cta) Diana), figură centrală a folclorului românesc. Continuitatea religioasă și lingvistică a fost asigurată mai ales datorită faptului că procesul de transformare a avut loc intr-un mediu popular, adică rural (campestru și silvestru)”.
Bendis (Béndis, Mendis) este o zeiță din mitologia dacică adorată ca zeiță a Lunii, a pădurilor, a farmecelor, a nopții și poate ca zeiță magiciană. Bendis era venerata si ca zeiță a căsătoriei care veghea asupra legăturilor matrimoniale, numele ei fiind derivat din indo-europeanul *bhendh-, „legătură”. Unele reprezentări plastice (precum bustul de bronz de la Piatra Roșie) o arată cu sâni proeminenți, ceea ce conduce la presupunerea că era o zeiță adorată în primul rând de femei de aceea este probabil să fi fost patroana dragostei și maternității. Herodot menționează zeița Bendis ca fiind împrumutată de traci de la daci.
"Noaptea de Sânziene" (franceză: Forêt Interdite) este un roman din 1955 scris de Mircea Eliade. Povestea are loc în perioada 1936 - 1948 în mai multe orașe europene. Personajul principal este Stefan Viziru, un român aflat într-o căutare spirituală. Cartea a fost scrisă între anii 1949 și 1954. Eliade considera Noaptea de Sânziene ca fiind cel mai bun roman al său. Romanul conține mai multe elemente și teme care apar și în lucrările sale științifice, cum ar fi ritualuri de inițiere și timp sacru. Romanul a fost publicat pentru prima oară în traducere franceză în 1955 și în română în original în 1971. O traducere în limba engleză a fost publicată în 1978.
Surse:
Foto: Decenei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu