Crăciunul este o sărbătoare cu multe rădăcini păgâne, fie că este vorba de banchetele nebunești de la Saturnaliile romane sau despre ospețele cu multă băutură și cu focuri uriașe ale popoarelor nord-europene. Multe dintre popoarele precreștine aveau sărbători în perioada solstițiului de iarnă și cu siguranță că frigul și întunericul (mai ales că nu exista lumină artificială modernă) le afecta moralul. Dată fiind situația, sărbători cu mâncare, băutură, cu focuri uriașe și diverse incantații erau binevenite și îi făceau pe oameni să uite de frigul de afară și de monotonia zilelor scurte.
Deşi, formal, iarna începe la 1 decembrie, adevăratul debut al iernii astronomice are loc odată cu solstiţiul de iarnă. Solstițiu de iarnă se produce pe 21 decembrie. Începând de la această dată, până la 21 iunie, durata zilelor va crește continuu, iar cea a nopților va scădea în mod corespunzător. Solstițiul de iarnă reprezintă cea mai scurtă zi și cea mai lungă noapte a anului. 21 decembrie este cea mai scurtă zi din an, urmată de cea mai lungă noapte.
La data solstiţiului de iarnă, Soarele răsare cu 23° 27' la sud de punctul cardinal est şi apune tot cu acelaşi unghi spre sud faţă de punctul cardinal vest. La momentul amiezii el "urcă" (ţinând cont de latitudinea medie a tării noastre, de 45°) la numai 21° faţă de orizont. În consecinţă, la această dată, durata zilei are valoarea minimă din an, de 8 ore şi 50 minute, iar durata nopţii are valoarea maximă, de 15 ore şi 10 minute.
Denumirea de "solstitiu" inseamna "soarele sta". Asta se datoreaza faptului ca in fiecare an, intre 18 si 26 decembrie, soarele rasare si apune la aceeasi ora, traiectoria lui pe cer fiind identica in toate aceste 9 zile. La jumatatea perioadei, pe 21 decembrie se calculeaza momentul exact al echinoctiului, pentru fiecare an in parte. Data de 25 decembrie semnifica sfarsitul acestei perioade de "stagnare" a soarelui pe cer si inceputul zilelor din ce in ce mai lungi, timp de 6 luni pana la solstitiul de vara.
Denumirea de "solstitiu" inseamna "soarele sta". Asta se datoreaza faptului ca in fiecare an, intre 18 si 26 decembrie, soarele rasare si apune la aceeasi ora, traiectoria lui pe cer fiind identica in toate aceste 9 zile. La jumatatea perioadei, pe 21 decembrie se calculeaza momentul exact al echinoctiului, pentru fiecare an in parte. Data de 25 decembrie semnifica sfarsitul acestei perioade de "stagnare" a soarelui pe cer si inceputul zilelor din ce in ce mai lungi, timp de 6 luni pana la solstitiul de vara.
Popoarele din vechime celebrau în special soarele, iar succesiunea anotimpurilor era extraordinar de importantă pentru ei, fiindcă de ele depindea viața lor (momentul recoltelor, de exemplu). Solstițiile și echinocțiile erau pentru oamenii din vechime, lipsiți de instrumente moderne, un fel de ”markeri” astronomici care le indicau perioadele în care trebuie să facă plantări sau recoltări. Fiind momente extrem de importante, meritau marcate prin sărbători care, măcar câteva zile, dădeau iluzia unei vieți mai bune. Oamenii din nord credeau că Soarele este o roată care schimbă anotimpurile. Soarele era divinizat și la romani, iar pe 25 decembrie era sărbătorită Dies Natalis Solis Invicti (Ziua de Naștere a Soarelui Invincibil), sărbătoare care a devenit extrem de importantă în timpul împăratului Aurelian, cunoscut în istoria noastră și pentru că a retras administrația și armata din Dacia. Solstițiului de iarnă era o sărbătoare a revenirii soarelui, a zilelor tot mai lungi, semn al începutului revenirii primăverii.
Solstițiului îi sunt dedicate sute de structuri megalitice în toată Europa, în cele două Americi, Asia și Orientul Mijlociu. Chiar și popoarele care respectau calendarul lunar marcau într-un fel sau altul cele două solstiții. În Europa, astfel de construcții din piatră pentru măsurarea poziției Soarelui au fost descoperite la Stonehenge, în Anglia, și la Newgrange, în Irlanda. Potrivit cercetătorilor, pietrele de la Stonehenge datează cu aproximație din 2050 î.Hr. și se presupune că au fost astfel poziționate încât lumina Soarelui la apus, la data solstițiului de iarnă, să cadă într-un anume fel.
Cea mai veche referință scrisă despre o sărbătoare ce marca reîntoarcerea Soarelui (solstițiu) a fost găsită în antichitate, în Mesopotamia. Sărbătoarea, care ținea 12 zile, avea drept scop să-l ajute pe zeul Marduk să îmblânzească monștrii haosului pentru încă un an.
Cu mult înainte de naşterea lui Hristos, romanii celebrau Saturnaliile din 17 până pe 24 decembrie. Saturnaliile erau sărbători care celebrau zeul Saturn, echivalentul roman al zeului grec Kronos. Înlănţuit de Zeus pentru că şi-a devorat copiii, Kronos, eliberat, s-a refugiat în Italia, unde a adus prosperitate - ”Epoca de aur”. Pentru toţi romanii, el a devenit Saturn, zeul semănăturilor şi al agriculturii.
Saturnaliile au devenit sărbătoarea libertăţii redescoperite de către toţi. În timpul Saturnaliilor, clivajele sociale dispăreau, iar rolurile puteau fi inversate. Sclavii luau locul stăpânilor pe care îi serveau. O amnistie judicară era declarată pe toată durata sărbătorii, fapt ce dădea naştere unor excese de tot felul. Era o săptămână de decadență, de petreceri nebune și mai ales de inversare a rolurilor în societate, fiindcă stăpânii făceau schimb de haine cu sclavii lor și bărbații se îmbrăcau cu hainele femeilor. Casele erau decorate cu frunze şi ramuri, în onoarea zeului agriculturii.
Despre Saturnalii și despre istoria Crăciunului a scris August Scriban în al său ”Dicționaru limbii românești” (1939) în care vorbea despre etimologii: ”La Romani se serbau Suturnaliile. Abea în seculu al treilea, creștiniĭ gnosticĭ aŭ instituit sărbătoarea Bobotezeĭ (6 Ian.). Mult timp Boboteaza a ținut loc și de Crăcĭun, cum se maĭ obișnuĭește și acuma pin Galileĭa. În biserica Apusuluĭ, s’a primit ziŭa de 25 Decembre pentru a sărba nașterea luĭ Hristos în anu 354, ĭar în cea de Răsărit, la 386, după hotărîrea sfîntuluĭ Ion Gură-de-Aur. Ziŭa a fost luată de la păgînĭ, care-l sărbaŭ atuncĭ pe zeu soareluĭ”.
Mithra este o divinitate de origine iraniană, fiind zeul luminii şi al adevărului. Soldaţii romani convertiţi la cultul lui Mithra l-au răspândit în întregul Imperiu Roman. In 25 decembrie, un taur era sacrificat în onoarea lui Mithra, iar acea sărbătoare purta numele ”Sol Invictus” (”Soare neînvins”). Simbolismul copacilor veșnic verzi are origini foarte vechi, care pot fi urmărite până în jurul anului 600 î.Hr, când Mithras, zeul luminii din mitologia persană, era simbolizat deseori lângă un copac verde, plin de frunze.
Vechii egipteni se închinau zeului Ra, întruchipat printr-un om cu un cap de șoim și cu un disc solar deasupra capului, ca o coroană. Ei credeau ca că iarna vine în fiecare an pentru că zeul soarelui a devenit bolnav și slab. La solstițiu, când Ra începea să se vindece, egiptenii umpleau casele cu ramuri verzi de palmier, care simbolizau triumful vieții asupra morții si reaminteau oamenilor de toate plantele verzi care vor crește din nou, atunci când zeul va fi puternic şi vara se va întoarce.
Oamenii nordului, strămoșii vikingilor, aveau în perioada solstițiului de iarnă o sărbătoare numită Yule, când făceau focuri uriașe, beau bere și istoriseau. Yule sau Yuletide (Timpul lui Yule) este o sărbătoare germanică precreștină care marchează solstițiul de iarnă (21 decembrie), prima zi a iernii, noaptea cea mai lungă a anului și nașterea Noului Soare care va lumina pământul în anul care urmează. Vechile populații din nordul Europei venerau copacii și aduceau la ceas de sărbătoare ramuri verzi în casă. Din vechime se crede că cele două culori tradiționale de Crăciun, verde și roșu, simbolizează fertilitatea.
Sărbătoarea Crăciunului nu exista la începutul creştinismului. Evangheliile nu menţionau data naşterii lui Iisus Hristos, iar Biserica a trebuit să aleagă o dată. Despre evoluția sărbătorii în primele secole de după Hristos vorbește și Victor Kernbach în Miturile esențiale (1989): „Creștinismul primitiv nu serba acest eveniment; apărută întâi la creștinii egipteni, dar la 6 ianuarie (…), sărbătoarea numită Nașterea Domnului e fixată de Biserica romană, abia în pragul sec. al IV-lea, la 25 decembrie apoi preluată și de Biserica orientală. (…) Mutarea datei a fost o strategie a bisericii creștine pentru anihilarea cultului lui Mithra și, implicit, a Saturnaliilor. Mult timp apoi (la Vatican, până în sec. al XVIII-lea), 25 decembrie, a fost începutul anului eclesiastic, echivalent cu Anul Nou.”
Originile cuvântului ”Crăciun” vin de la vechii gali din Franţa, deoarece ”Crăciun” (”Noel” în franceză) ar proveni din două cuvinte ale galilor – ”noio” (”nou”) şi ”hel” (”soare”). Această origine face referire la caracterul profan al sărbătorii şi, în special, la celebrarea solstiţiului de iarnă de către vechii gali.
În limba română, la fel ca în multe alte limbi regionale europene, originea latină a continuat să existe până în zilele noastre pentru a desemna sărbătoarea Crăciunului – ”creatio, - onis” însemnând "naştere”. Kernbach vorbește și despre etimologia posibilă a cuvântului și originile păgâne: "Termenul Crăciun, ca și termenii analogi slavi, cu etimon latin evident, își confirmă originea păgână și prin termenul albanez kërcum, inițial ”lemn, ciot, buturugă”, apoi ”buturuga lui Crăciun”; mai multe popoare creștine practică datina de a pune pe foc, în seara de Crăciun, o buturugă ce trebuie să ardă toată noaptea.”
Adaptare dupa surse:
Foto:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu