Grîul din zilele noastre este o ”otravă cronică ideală”, susține un cardiolog

Foto: MKU.ru

Potrivit cardiologului William Davis, care a scris o carte despre cele mai populare cereale din lume, grîul modern este o ”otravă cronică ideală”.

Davis spune că grîul pe care îl mîncăm în prezent nu este la fel cu cel pe care îl consumau bunicii noştri. Grîul modern este “o plantă înaltă de 45 de centimetri creată de cercetarea genetică în anii 60-70”, a spus Davis pentru programul CBS This Morning. "Această plantă are noi proprietăţi despre care nu ne-a spus nimeni, cum ar fi noua proteină din conţinutul său, numită gliadină. Nu este gluten. Nu mă refer la oamenii cu sensibilitate la gluten sau cei care suferă de boala celiacă. Mă refer la toţi ceilalţi, deoarece toată lumea este sensibilă la proteina gliadină, care este un opioid. Aceasta se leagă de receptorii de opiacee din creier şi la majoritatea persoanelor stimulează apetitul".

Davis spune că este posibil ca industria agriculturii să se schimbe din nou şi să folosească cereala pe care o producea odată, dar că aceeasta nu este rentabil din punct de vedere economic, pentru că grîul veritabil dă o recoltă mai mică. Cu toate acestea, potrivit lui Davis, a început o mișcare de evitare a utilizării grîului, după care oamenii au pierdut semnificativ în greutate.

"Dacă trei persoane au slăbit cu cîteva kilograme, e minunat", spune el. "Dar vedem cum sute de mii de oameni pierd 15, 40, 70 de kilograme. Diabeticii nu mai sunt diabetici, persoanele care suferă de artrită înregistrează o îmbunătăţire considerabilă a stării de sănătate, oamenii tratează sindromul intestinului iritabil, depresia, refluxul acid și altele”.

Pentru a evita alimentele care conțin grîu, Davis sugerează consumul de "mîncare adevărată" – avocado, măsline, ulei de măsline, carne și legume. "Dar numai nu de cereale. Cînd spun cereale, am în vedere grîu, deoarece mai mult de 90 la sută din toate cereale este grîu, și nu, să zicem, orz sau in".

Doctorul Davis spune că toate alternativele de înlocuire a produselor din cereale măcinate cu produse din cereale integrale, care se presupune că sînt bune pentru sănătate, sînt ca și o înlocuire a țigărilor fără filtru cu cele cu filtru și convingerea că acest lucru este bun pentru sănătate. Aceasta este logica alimentației, care în esență este defectuoasă.

Sursa: Rafil News

Poveste fara sfarsit

Socul (Sambucus nigra) - Foto: www.chrisstov.com/category/dog-rose/

Bun Venit !

Deschid acest Blog cu o poveste care o port in suflet de multi ani. Acum este prima oara cand o astern in scris. Multi prieteni de-ai mei s-au bucurat sa o auda prin viu glas. Si mai multi sper ca vor incerca sa-i desprinda tilcul de acum incolo.

Va invit sa o "ascultati" si voi. Comentariile dupa ...

A fost odata ca niciodata, demult, intr-un sat indepartat un mos si o baba. Batranetile ii ajunsesera si abia acum, catre sfarsitul vietii, bunul Dumnezeu le asculta rugile si ii binecuvanta cu un fiu. Erau saraci lipiti pamantului bietii mosnegii incat nu aveau nici ce oferi nasului la botezul copilului lor. Din acest motiv nu indrazneau sa ceara cuiva acest lucru si cum saptamanile treceau, batranul hotari int-o buna zi sa plece de-acasa dis-de-dimineata si primei fiinte care-i va iesi in cale sa ii ceara acest favor.

Zis si facut. Pleca mosul la drum dar nici nu se departa prea tare de casa caci la o cotitura de drum se intalni cu Moartea. Incerca batranul sa o ocoleasca ca si cum nici n-ar fi vazut-o, insa cumatra il privea de parca stia toata povestea. Cum mosul nostru vazu ca n-are incotro, ii dadu binete cumetrei si-i ceru sa-i boteze singurul copilas ce-l avea pe lume. “Sigur, cum sa nu !” ii raspunse Moartea si se intoaresera impreuna la casa batranilor.

In ziua botezului, oamenii care venira la ceremonie erau bucurosi nevoie-mare. Numai mosul si cu baba suparati de parca-si inmormantau, ci nu botezau, copilul. Dupa slujba, coana Moarte se apropie de batrani si le zise: “Eu acum am sa plec, dar cand va face baiatul opt ani, am sa vin sa ii aduc un dar”. Anii treceau, copilul se facea tot mai mare si mai frumos, insa batrani nu conteneau a se jeli, crezand ca atunci cand Moartea va sosi cum a promis, are sa le ia baiatul.

Se facu si ziua in care copilul implini varsta de opt ani. Cum promisese, Moartea sosi la poarta batranilor. Ii deschisera saracii usa cu spaima-n suflet si isi poftira nasa inauntru. “Uite,” zise Moartea finului sau, bagandu-si mana in san, “acesta este cadoul meu pentru tine.” si scoase un fluieras din soc si i-l dadu baiatului. “Acesta nu este un fluier oarecare” adauga Moartea. “El are puteri miraculoase. Cu el vei putea vindeca orice boala si neputinta omeneasca. Este de-ajuns sa torni apa intr-un pahar prin acest fluieras si dandu-i-o bolnavului s-o bea il vei insanatosi degrab. Insa ia aminte: de ma vei vedea pe mine la capataiul bolnavului, sa nu-i mai dai sa bea, caci nu mai are rost – al meu este”.

Zis si facut. Baiatul crestea tot mai mare si mai frumos, iar faima lui despre darul pe care il avea de a tamadui bolnavii depasise cu mult marginile satului incat vestea despre el ajunse pana la Imparatul acelui tinut, a carui fata zacea de multa vreme la pat rapusa de o boala grava. Trimise Imparatul solie la flacau sa vina sa ii vindece copila. “De vei reusi sa o faci sanatoasa”, zise imparatul, “iti dau drept rasplata jumatate din imparatie si pe fiica mea de sotie”. “Unde-I fata ?” intreba baiatul. “Sus in camera ei, zace”. Scoase baiatul de la brau fluierasul de soc, ceru un pahar si-un vas cu apa si se urca in camera fetei. Dar odata intrat, ce vazu? Moartea sedea la capataiul fetei.

Frumoasa era fata de-mparat si pacat de tineretea ei sa se stinga asa frageda. Si cum sedea baiatul la picioarele patului, aseza pe masuta paharul si turna in el apa prin fluierasul cel de soc. Moartea, aflata la capataiul bolnavei, il privea insistent pe flacau. Ce sa faca baiatul, ce sa faca? Lua paharul in mana. Moartea il privea direct in ochi. Flacaul statu putin pe ganduri, apuca patul de un colt, il invarti cu capataiul spre el si ii turna fetei pe gat toata apa din pahar.

“Hm, zise Moartea. Nu e bine ce-ai facut! Dar hai cu mine intr-un loc sa iti arat ceva.” Abia atunci pe baiat il cuprinse frica, dar n-avu incotro si pleca cu baba Moarte. Si il duse cumatra undeva, intr-un loc numai de ea stiut, pe o campie mare plina cu lumanari arzand. “Ce-i asta?” o intreba baiatul. “Lumanarile acestea arata viata fiecarui om” ii raspunse Moartea. “Una mai inalta, alta mai scazuta. Una arde mai domol, alta mai aprins – dupa cum fiecare om isi traieste viata. Insa cum fiecare lumanare se apropie de sfarsit, eu ma duc la acel om sa ii iau sufletul. Uite lumanarea aceea mica, cum abia mai palpaie. E a fetei de Imparat. Trebuie sa moara.” “Dar lumanarea mea care este ?” intreba flacaul. “Asta nu pot sa iti spun” ii raspunse Moartea.

"Si mai departe ?" urma invariabil intrebarea, de fiecare data cand terminam de spus povestea. Asa o stiu, asa am auzit-o si eu de la un unchi de-al meu. Nu mi-am pus niciodata problema daca povestea ar fi avut sau nu o continuare.

Cat despre "tilcul" ei? Odata: este vorba despre vindecare. Dar nu orice fel, ci cu ajutorul plantelor care, dupa cum se stie, "ne-au fost lasate" de cand lumea ca medicament. A doua oara: povestea vorbeste despre soarta. "Ce ti-e scris, in frunte ti-e pus" spune un vechi proverb romanesc. Se pare ca prin "medicamente" putem sa influentam doar calitatea vietii, nu si "cantitatea" ei. Si nu in ultimul rand: nimanui nu-i este dat a sti cate zile mai are de trait pe-acest pamant.

Cat despre alte interpretari ale snoavei, astept parerile voastre la rubrica "Comentarii"