Socul (Sambucus nigra) - Foto: www.chrisstov.com/category/dog-rose/
Bun Venit !
Deschid acest Blog cu o poveste care o port in suflet de multi ani. Acum este prima oara cand o astern in scris. Multi prieteni de-ai mei s-au bucurat sa o auda prin viu glas. Si mai multi sper ca vor incerca sa-i desprinda tilcul de acum incolo.
Va invit sa o "ascultati" si voi. Comentariile dupa ...
A fost odata ca
niciodata, demult, intr-un sat indepartat un mos si o baba. Batranetile ii
ajunsesera si abia acum, catre sfarsitul vietii, bunul Dumnezeu le asculta
rugile si ii binecuvanta cu un fiu. Erau saraci lipiti pamantului bietii mosnegii
incat nu aveau nici ce oferi nasului la botezul copilului lor. Din acest motiv nu
indrazneau sa ceara cuiva acest lucru si cum saptamanile treceau, batranul hotari
int-o buna zi sa plece de-acasa dis-de-dimineata si primei fiinte care-i va
iesi in cale sa ii ceara acest favor.
Zis si facut. Pleca
mosul la drum dar nici nu se departa prea tare de casa caci la o cotitura de
drum se intalni cu Moartea. Incerca batranul sa o ocoleasca ca si cum nici n-ar
fi vazut-o, insa cumatra il privea de parca stia toata povestea. Cum mosul
nostru vazu ca n-are incotro, ii dadu binete cumetrei si-i ceru sa-i boteze
singurul copilas ce-l avea pe lume. “Sigur,
cum sa nu !” ii raspunse Moartea si se intoaresera impreuna la casa
batranilor.
In ziua
botezului, oamenii care venira la ceremonie erau bucurosi nevoie-mare. Numai
mosul si cu baba suparati de parca-si inmormantau, ci nu botezau, copilul. Dupa
slujba, coana Moarte se apropie de batrani si le zise: “Eu acum am sa plec, dar cand va face baiatul opt ani, am sa vin sa ii
aduc un dar”. Anii treceau, copilul se facea tot mai mare si mai frumos,
insa batrani nu conteneau a se jeli, crezand ca atunci cand Moartea va sosi cum
a promis, are sa le ia baiatul.
Se facu si ziua
in care copilul implini varsta de opt ani. Cum promisese, Moartea sosi la poarta
batranilor. Ii deschisera saracii usa cu spaima-n suflet si isi poftira nasa
inauntru. “Uite,” zise Moartea
finului sau, bagandu-si mana in san, “acesta
este cadoul meu pentru tine.” si scoase un fluieras din soc si i-l dadu
baiatului. “Acesta nu este un fluier
oarecare” adauga Moartea. “El are
puteri miraculoase. Cu el vei putea vindeca orice boala si neputinta omeneasca.
Este de-ajuns sa torni apa intr-un pahar prin acest fluieras si dandu-i-o
bolnavului s-o bea il vei insanatosi degrab. Insa ia aminte: de ma vei vedea pe
mine la capataiul bolnavului, sa nu-i mai dai sa bea, caci nu mai are rost – al
meu este”.
Zis si facut.
Baiatul crestea tot mai mare si mai frumos, iar faima lui despre darul pe care
il avea de a tamadui bolnavii depasise cu mult marginile satului incat vestea despre
el ajunse pana la Imparatul acelui tinut, a carui fata zacea de multa vreme la
pat rapusa de o boala grava. Trimise Imparatul solie la flacau sa vina sa ii
vindece copila. “De vei reusi sa o faci
sanatoasa”, zise imparatul, “iti dau
drept rasplata jumatate din imparatie si pe fiica mea de sotie”. “Unde-I fata
?” intreba baiatul. “Sus in camera
ei, zace”. Scoase baiatul de la brau fluierasul de soc, ceru un pahar si-un
vas cu apa si se urca in camera fetei. Dar odata intrat, ce vazu? Moartea sedea
la capataiul fetei.
Frumoasa era
fata de-mparat si pacat de tineretea ei sa se stinga asa frageda. Si cum sedea
baiatul la picioarele patului, aseza pe masuta paharul si turna in el apa prin
fluierasul cel de soc. Moartea, aflata la capataiul bolnavei, il privea
insistent pe flacau. Ce sa faca baiatul, ce sa faca? Lua paharul in mana.
Moartea il privea direct in ochi. Flacaul statu putin pe ganduri, apuca patul
de un colt, il invarti cu capataiul spre el si ii turna fetei pe gat toata apa
din pahar.
“Hm, zise Moartea. Nu e bine ce-ai facut!
Dar hai cu mine intr-un loc sa iti arat ceva.” Abia atunci pe baiat il
cuprinse frica, dar n-avu incotro si pleca cu baba Moarte. Si il duse cumatra undeva, intr-un
loc numai de ea stiut, pe o campie mare plina cu lumanari arzand. “Ce-i asta?” o intreba baiatul. “Lumanarile acestea arata viata fiecarui om”
ii raspunse Moartea. “Una mai inalta,
alta mai scazuta. Una arde mai domol, alta mai aprins – dupa cum fiecare om isi
traieste viata. Insa cum fiecare lumanare se apropie de sfarsit, eu ma duc la
acel om sa ii iau sufletul. Uite lumanarea aceea mica, cum abia mai palpaie. E
a fetei de Imparat. Trebuie sa moara.” “Dar lumanarea mea care este ?”
intreba flacaul. “Asta nu pot sa iti
spun” ii raspunse Moartea.
"Si mai departe ?" urma invariabil intrebarea, de fiecare data cand terminam de spus povestea. Asa o stiu, asa am auzit-o si eu de la un unchi de-al meu. Nu mi-am pus niciodata problema daca povestea ar fi avut sau nu o continuare.
Cat despre "tilcul" ei? Odata: este vorba despre vindecare. Dar nu orice fel, ci cu ajutorul plantelor care, dupa cum se stie, "ne-au fost lasate" de cand lumea ca medicament. A doua oara: povestea vorbeste despre soarta. "Ce ti-e scris, in frunte ti-e pus" spune un vechi proverb romanesc. Se pare ca prin "medicamente" putem sa influentam doar calitatea vietii, nu si "cantitatea" ei. Si nu in ultimul rand: nimanui nu-i este dat a sti cate zile mai are de trait pe-acest pamant.
Cat despre alte interpretari ale snoavei, astept parerile voastre la rubrica "Comentarii"
